Au trecut două zile fără Delia. De plictiseală nu mă pu­team plânge, casa fiind plină. În acel an, 1978, nu prea aveai, ca tânăr, multe posibilităţi de dis­­­tracţie. La cele cinci cine­ma­tografe din Sibiu rulau doar producţii din ţări comuniste. Rar mai sosea şi câte o ve­chitură americană, un film de duzină scos de la „naftalină”.

    Resturantele şi barurile se în­chi­deau la ora 24, iar pro­gra­mul televiziunii naţionale era de patru ore, din care două le  monopoliza Ceauşescu. Aşa că, un tânăr de 21 de ani cu apar­ta­ment de două camere, în care locuia singur, nu ducea lipsă de prieteni. Ce distracţii ne ofe­ream singuri? Păi, cam tot ceea ce regimul comunist interzicea. Ştiţi chestia aceea cu „fructul oprit”, care este întotdeauna mai râvnit şi mai bun. Adică, ju­cam poker, organizam pe­tre­ceri cu muzică şi dans toată noaptea, „chefuri”, cum le nu­meam noi, ardelenii, bucu­reş­tenii spunându-le „ceaiuri”, distracţii destul de decente de altfel, dacă ar fi să le raportăm la ziua de azi, dar „scan­da­loa­se” cu 30 de ani în urmă.
    În a doua seară petrecută sin­gur am invitat câţiva amici la o partidă de poker, dar au sosit la joc şi doi „tablagii”  - aşa erau nu­miţi subofiţerii – de la mi­li­ţie , care executau serviciul de noapte pe maşina de patrulă. După cum se vede şi ăstora le plăceau lucrurile interzise, dar „la pătrat”, deoarece le făceau în timpul programului de mun­că. În urma reclamaţiilor ve­ci­nilor „binevoitori”, de­clanşate de distracţiile nocturne cu „Deep Purple”  sau „Uriah Heep” urlând în boxele mag­ne­to­fonului, „nolens-volens”, mi-am făcut şi prieteni printre „ga­borii” care veneau, chipurile, să-mi impună „normele de con­vieţuire conforme cu etica comunistă”. Sufletu’!...Exact din cauza „eticii” lor restrictive nu puteam dormi eu noaptea şi nu-i lăsam nici pe alţii.
    Câştigasem în noaptea aceea destul de mult. Probabil se confirma zicala că „cel fără noroc în dragoste  are noroc la jocuri de noroc”. Pe unul dintre mi­liţieni îl lăsasem şi fără cea­sul de la mână. Cum jocul lân­ce­zea, datorită faptului că par­tenerii mei nu prea mai aveau „firfirici”, m-a apucat, subit, do­rul de Delia. „Dacă-ţi dau cea­sul înapoi, mă duci până într-un loc?”, l-am întrebat pe omul în uniformă, care pier­duse cel mai mult la masa de joc. „Da, cum să nu, în ce loca­li­tate?” a replicat acesta, brusc înveselit de perspectiva recu­pe­rării ceasului pe benzina sta­tului, dar  şi a evitării expli­ca­ţiilor pe care trebuia să i le dea soţiei despre dispariţia „efec­telor personale”. I-am spus că nu trebuie să ieşim din oraş, aşa că a fost şi mai încântat.
    La casa Deliei am ajuns pe la ora trei, în toiul nopţii, iar giro­fa­rul de pe Dacia rablagită a miliţiei şi lătratul câinilor din cartier au fost suficiente pentru trezirea a jumătate din strada, nu doar a ei. Ca să fie tacâmul com­plet, după ce escaladasem gardul, că soneria nu func­ţiona, am mai spart şi un ge­mu­leţ de la uşa casei, căutând clan­ţa pe întuneric. Speriată de zgomotul de cioburi şi lumina albastră, intermitentă  a giro­fa­rului, a apărut, desculţă şi în cămaşă de noapte, fiinţa care ge­nerase, indirect, tămbălăul noc­turn. Fără prea multe ex­plicaţii, am luat-o pe braţe şi am dus-o până pe bancheta din spate a autoturismului, eu reve­nind în casă pentru a-mi cere scuze maică-sii, care, crezând că locuinţa fusese spartă de ho­ţii, se refugiase taman în căma­ra pentru alimente.
    Întorşi acasă la mine, după ple­carea „taximetriştilor” de ocazie şi o contopire trupească pasională şi sălbatică, a sosit mo­mentul adevărului. Delia a simţit nevoia să mi se con­feseze şi astfel am avut parte de mărturisiri tulburătoare des­pre „înalta societate”, bani, pros­­ti­tuţie şi temuta Securitate.
    „Cariera” ei de prostituată de lux începuse din ultimul an de liceu, când a fost racolată de un domn vârstnic, ce avea un ate­lier de fotografiat în centru. Nu este vorba de acel fotograf, cu studioul de pe Bălcescu, care făcuse închisoare datorită pro­du­cerii şi comercializării de fotografii pornografice. Am simţit nevoia să fac precizare aceasta, deoarece exista dife­ren­ţă de valoare între cei doi, cel despre care scriu fiind  o persoană cu gusturi rafinate şi relaţii în „lumea bună” a Si­biului acelor vremuri. Să-l nu­mim domnul „S” pe acest proxenet, măcar pentru a-i pro­teja memoria conform dicto­nu­lui latin „despre morţi, numai de bine”, deoarece a părăsit aceas­tă lume cu ani buni în ur­mă. Acesta recruta fetele din rân­dul tinerelor frumoase şi cu studii, dar amatoare de viaţă uşoară. Bun psiholog, le căuta în mediul lor, adică în cafenele, baruri de noapte sau pe la di­ver­se petreceri, de unde erau „pes­cuite” de mai vechile cola­boratoare ale bătrânului. Urma o invitaţie nevinovată la o ca­fea şi un coniac la atelierul foto, iar pe parcursul între­ve­derii domnul S. avea timp să-şi dea seama dacă fata cores­pun­de sau nu pentru viitoarea viaţă dublă.
    Camera din spatele atelie­ru­lui devenise pentru Delia un re­fugiu grozav în orele chiulite de la liceu. De ce să-şi piardă timpul prin parcuri, cinema­to­gra­fe sau cofetării  cu teama de a fi descoperită de vreun pro­fe­sor, când putea să stea liniştită cu o cafea aburindă în faţă, fu­mând un „Kent” şi sorbind agale dintr-un coniac de cinci stele? În plus, aici avea ocazia să cunoscă persoane intere­san­te, fete tinere şi frumoase ca ea, dar şi bărbaţi trecuţi de pri­ma tinereţe, însă rasaţi şi cu bani. Au trecut astfel câteva luni, s-a dus ultimul an de li­ceu, a luat sfîrşit şi perioada de tatonare a terenului de către pro­xenet. Din punctul său de vedere, proaspăta absolventă de studii medii era candidata ideală pentru profesia de pros­tituată de lux, deoarece nu avea un  loc de muncă şi nici nu pă­rea dispusă să-şi caute unul, dar se citea pe chipul ei dorinţa de a prospera fără efor­turi fi­zice sau intelectuale prea mari. Bun cunoscător al firii uma­ne, el a avut grijă să-şi des­coase victima, aşa că ştia că nu mai este fecioară - nici măcar nu ştia cu cine-şi pierduse vir­gi­nitatea, deaorece actul s-a con­sumat pe scândurile unui prici dintr-o cabană, iar ea era prea beată ca să-şi mai cunoas­că primul bărbat, care o poseda orbeşte, bâjbâind prin întuneric – şi, de asemenea, a observat că nu este o persoană sen­ti­men­tală, ci pragmatică.
    La început aluziv, mai apoi direct, iată că a venit şi oferta de a ieşi cu bărbaţi pentru bani. De­lia a acceptat, fără să ştie că în felul acesta a semnat pactul cu diavolul, deoarece pe lângă pros­tituţie trebuia să practice şi cu­legerea de informaţii. Atunci nici măcar nu bănuia că va fi fo­losită şi în alt scop, nu doar pen­tru satisfacerea poftelor car­nale ale unor neunoscuţi. Avea să afle cât de curând, odată cu crudul adevăr al dru­mului fără întoarcere, dar va fi prea târziu...
    

Comments

Comentariu nou Cautare

!joomlacomment 4.0 Copyright (C) 2009 Compojoom.com . All rights reserved."